Cronica unui ultramaraton (IV) – Iulian Serban

Cronica unui ultramaraton

Joi, 24 Septembrie – 1 zi pana la cursa

Da. O zi pana la cursa. Acestea sunt cele mai grele ore. De doua nopti adorm pe la miezul noptii si undeva pe la 4:30 – 5:00 sunt treaz. Probabil creierul meu se pregateste pentru trezitul de sambata dimineata.

Astazi a plouat aproape toata ziua si vad pe prognoza meteo ca si sambata sunt sanse mari de ploaie. Am tot verificat prognoze si am vazut ca se schimba de la o ora la alta. Imi imaginam un traseu partial insorit si mintea mea trebuie sa se pregateasca acum si pentru ploi, abundente si reci. Primesc poze de incurajare, ma uit la alti oameni care au facut suta asta si simt ca imi frig talpile.

Aseara, intamplator, intr-un supermarket, am vazut un fost coleg din scoala generala. Parea impacat cu viata lui, cu burta mare si cu chelia darnica. Doi copii frumosi si nazdravani il insoteau. M-a incercat un sentiment ciudat. Imi amintesc foarte bine acest baiat si aseara l-am vazut cumva trist si neimplinit, dar poate ca m-am inselat si poate ca mintea mea cauta o justificare pentru ce urmeaza in viata mea.

Astazi mi-am pregatit muzica pentru drum si mixul de seminte. Simt in sufletele oamenilor care vor alerga cu noi nerabdare si intrebari. Simt intrebari si in sufletul meu. Imi amintesc ca nu am fost niciodata bun la ceva anume si de multe ori asta m-a facut sa nu ma las si sa continui sa trag cu dintii de fiecare sansa pe care am crezut ca o am.

Imi amintesc acum de John Cristea, care l-a intrebat pe Parintele Manuel, cum crede el ca pot alerga 100 de km si acesta i-a raspuns ca este o minune de la Dumnezeu. M-am simtit special in clipa in care am auzit asta. Nu stiu de ce, dar simt ca sunt pregatit.

P.S.: Copilasii de la centru au facut snururile pentru medaliile pe care le vom primi sambata.

Vineri, 25 Septembrie, ora 21:32 – cateva ore pana la start

Acum e acum! Sunt pregatit si, desi sunt obosit, stare mea e pozitiva si cred ca am sa termin cu bine prima suta. Am aflat ca de fapt nu sunt 100 de kilometri, ci peste 110. O sa fie distractiv. Am primit tricou si numar si m-am bucurat ca numarul este personalizat. Fug la somn si Doamne Ajuta pentru maine!

26 Septembrie 2015

E 05:20 si ne pregatim sa pornim… e inca noapte si aerul e rece… doi tipi trec rapid pe langa noi si ne privesc ciudat, probabil intrebandu-se „ce o fi cu astia aici la 5 dimineata?”. Suntem trei nebuni ce fac niste miscari rapide, plus inca unul pe bicicleta, si inca trei persoane: doua fete, un baiat si doua aparate de fotografiat.

Ne luam la revedere in graba si pornim in noapte. Eu sunt treaz de la 3:00 si acum incepe sa mi se faca putin foame. Langa mine sta Vlad, vulpoi batran si cel care m-a ispirat sa fac aceasta cursa nebuneasca, si Bogdan, un tip pe care l-am cunoscut in aceasta dimineata. In spatele nostru sta Fane, pe bicicleta. Nu stim ce sa spunem decat ca va fi o cursa lunga si orice se poate intampla. Asa ca nu spunem nimic!

Primii km sunt inceti si ne incurajam reciproc. Vlad ne intreaba pe fiecare care este limita maxima alergata pana acum, 45-50 raspund eu, 42 Bogdan. Primii 5 km curg lent, fara nimic special, urmatorii 5 mai greu si la 10 km incepe sa fie ziua de-a binelea. Putina apa, putin isotonic, am schimbat tricoul si am pornit pe urmatorii km. Eu incep usor sa obosesc dar stiu ca la finalul celor 10 kilometri inceputi acum, o sa avem primul semi-maraton; dupa care mai avem alte patru semimaratoane si terminam.

Mental mi-am impartit cursa asa: primul maraton, al doilea maraton si la final un semimaraton. Realitatea insa a fost diferita de ce imi propusesem eu ca impartire a cursei, si m-am gandit ca daca o impart in cinci semimaratoane va fi mai simplu. Nu a fost!

Usor-usor, cu bancuri si rasete, ne apropiem de km 15 (conventia cu fetele de la suport a fost: oprire la fiecare 5 km, cel putin in prima parte a cursei). Dupa 20 de km, ceata groasa a cuprins DN1 si, desi imi place maxim ceata, parca nu o doream cand alerg cu alti oameni, printre multe masini ce veneau din spatele nostru. Stefan a fost tot timpul langa noi si a avut grija sa nu ne pierdem ca „magarii in ceata”.

Dupa episodul cu ceata si dupa ce am realizat ca a trecut primul semimaraton, pentru mine a inceput sa fie mai greu. Mi-am dat seama ca impartirea in cinci semimaratoane nu e tocmai cea mai buna, pentru simplul fapt ca abia facusem unul, mai urmau patru si incepeam sa fiu din ce in ce mai obosit.

Baietii au fost foarte buni, m-au incurajat si m-au ajutat mult chiar daca nici nu le-am spus cat de greu mi-a fost in cateva randuri. Cand am ajuns la km 30, suportul meu lipsea (stiam ca am sa-l revad la km 40) dar apa a avut cel mai bun gust din toata ziua de 26 Septembrie. La km 38 stiam ca o sa ne intalnim cu Andrei si momentul a fost si mai important (cel putin pentru mine), pentru ca acolo se incheia partea de traseu Otopeni-Barcanesti. Inca 2 km si am ajuns la Manastirea Ghighiu, unde am facut o pauza mai mare in care m-am schimbat si am mancat ceva si in care, dupa ceata de mai devreme soarele a inceput sa bata.

Intre km 40 si 50 lucrurile au devenit grele pentru mine. Niciodata nu depasisem 45 de km si acum presiunea asta se transpusese in tot corpul. Asteptam cu grija sa trec de pragul de 45 si sa vad cum reactioneaza corpul. „Frica” picioarelor este insotita de o parte urata de traseu, in care nu avem trotuar si tirurile trec in viteza la cativa cm de noi. Am momente grele in care imi spun de mai multe ori ca: „ma voi opri la km 50”, „ce caut eu pe drumul asta?”, „puteam foarte bine sa ma opresc la primul maraton”, „o sa ma accidentez”, „nu voi mai putea alerga niciodata”. Mintea ar face orice ca sa ma opreasca. Ma uit la baietii de langa mine. Bogdan injura. E nervos, dar e foarte puternic. Ii privesc pasiisi multumesc in gand ca e si el aici. Daca as fi fost singur as fi renuntat. Vlad a mai facut asta si vad cum isi conserva energia.

Suportul e mult in fata si, ca totul sa fie perfect, a iesit un soare nebun, dupa ceata de dimineata. Schimbam locurile, si ajungem pe rand cate unul in capul „trenuletului” asa cum ne numeste Fane, amortit de tot in saua bicicletei sale. Greu, greu tare. Ma dor picioarele si ma tarasc spre km 45. Il depasim si incep sa ma intreb cat mai e pana la 50.

Ma enerveaza totul in jur: claxoanele masinilor, noxele care ma ustura pe gat, picioarele astea grele. Ma gandesc la cat mai e: fix jumatate! Ganduri negre si lungi. Nimeni nu zice nimic si cand ajungem la 50, le spun alor mei ca imi e greu, si chiar imi este. E pentru prima data, in toata cursa asta, cand imi apare in minte gandul de a ma opri. Stiu ca de aici va incepe sa alerge si Cristi, dar corpul meu refuza se se miste. Energizant, mancare, fructe, apa, dar se pare ca nimic nu il porneste. Stau cateva momente si le spun baietilor sa pornim. Am facut niste poze in care parea ca ne distram tare. Eu insa nu ma distrez deloc, dimpotriva…

Incepem sa alergam in 4 acum, si nu mai e strada fara trotuar, suntem in Bucov si simt ca ceva se aprinde in corpul meu. De acum, orice pas in plus este peste limita mea de 45-50 km.

Alergam incet, radem mult si pana la km 60 de oprim de mai multe ori. 60 de km ne prind in Valea Calugareasca, in mijlocul unei petreceri locale (zilele orasului sau ceva) a ajuns si Razvan Norocel aici si optimismul lui ma ajuta sa ma ridic psihic. Printre manele, politisti comunitari, priviri ciudate si niste picaturi de ploaie, pornim spre alte zari. S-a comandat si o pizza, care va ajunge mai tarziu! Creierul meu se bucura. Bogdan se opreste, se porneste si apoi se opreste din nou. Pare ca si Cristi are ceva probleme, dar va continua. Intre km 60 si 70 alerg singur, insotit doar de Fane, de pe bicicleta. Au loc doua momente care vor decide ziua, asa cum imi place mie sa cred. Primul dintre ele se petrece pe la km 63 cand o masina mare, un SUV ce mergea pe sosea, incetineste si merge in paralel cu mine. Geamul coboara si de la volan, vad ca imi face semn cineva cunoscut. In prima faza nu pot distinge cine este, dar ma apropii si vad ca este Peter Barta care imi spune atat: „Poti sa o faci!”.

Simt stomacul in gat si imi amortesc instant picioarele. Masina demareaza in tromba
si eu izbunesc in plans… noroc ca nu e nimeni langa mine. Imi curg lacrimi mari, sarate si grele. Le simt pe obraji, pe buze, pe barbie. De la o poarta o batrana imi zambeste si instant imi aduc aminte de bunica mea (ce stiu ca imi zambeste din cer) si nu imi pot opri lacrimile.

Corpul parca tocmai a scapat de o mare greutate. Se simte usor si prinde viteza. De la plans, trec in cateva secunde la un ras isteric si apoi simt ca iar o sa plang. E clar, mintea incepe iar sa joace feste. Aproape de km 70 alerg ca un nebun. Trec pe langa un punct de suport si pe celalalt nu il vad. Asta e un alt moment cheie. Aud numele meu strigat de baieti si parca simt ca din spate ma alerarga o haita de caini. E o cursa spre undeva pe care o conduc cu inima.

Al doilea moment e cel pe care Fane l-a spus la inceputul filmului pe care puteti sa-l vedeti
aici. Momentul in care intru in Urlati si spun „80”. Simt ca nu mai am corpul cu mine. A ramas undeva in urma si nu ma mai doare nimic. Alerg liber, cat de tare pot si sufletul imi danseaza. Corpul este in alta parte, dar sufletul danseaza. Simt o energie nebuna iar ultimii km sunt dusi impreuna cu un grup mai mare de alergatori si eu sunt plin, dar plin de energie. E si pizza cumparata de iubita mea, e si o noua pereche de adidasi, sunt si ultimii
km…

Nu simt decat bucurie, de neexplicat in cuvinte. Am mancat astazi: 2 kg de banane, cateva portocale, 5 geluri isostar, cateva batoane energizante, pizza, multa apa, 3 mere, o cutie de 250 de grame de seminte si fructe uscate (seminte de floarea soarelui, merisor, goji, alune, ghimbir). Am schimbat 4 perechi de adidasi si 4 tricouri.

Ana, fara tine nu as fi reusit sa fac asta!

Multumesc din suflet: Ana, Cristi, Vlad, Bogdan, Stefan, Bianca, Fundatia Comunitara Prahova, Alin, Cristina, Peter, Razvan, Parinte Manuel, tuturor celor care au alergat cu mine, ne-au incurajat, au donat sau au fost, in orice mod, alaturi de noi in aceasta calatorie.

Aceasta a fost povestea calatoriei mele catre primul meu ultramaraton. Ma gasesti pe www.bucuria-alergarii.ro (site primit cadou la finalul cursei descrise mai sus) sau la contact@bucuria-alergarii.ro. Ma poti intreba orice si daca stiu, sau pot afla raspunsul, o fac cu mare drag! Daca nu, o sa-ti spun ca nu stiu raspunsul. Iti multumesc!
Iulian Serban

Primele trei parti pot fi citite aiciaici sau aici.

Copiii mutlumesc Iulian Serban

Da mai departe!
Share on FacebookEmail this to someoneTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Ce parere ai?

comentarii