Fluturi in stomac

Carmen Mircea Crosul DIvelor

Cand am inceput sa alerg, nu am avut o chimie deosebita sau vreun fluturas in stomac pentru acest sport. Cred ca vointa si ambitia de a scapa de cele cateva kilograme in plus au schimbat treptat corvoada alergarii intr-o activitate placuta.

Pe parcurs si obiectivele mele s-au schimbat. Initial imi doream sa fiu mai supla si sa am o conditie fizica mai buna, mai apoi mi-am dorit sa alerg primul meu semimaraton, sa imi imbunatatesc timpul si sa particip la curse putin mai interesante. Am bifat primul maraton, iar acum pe lista de dorinte se afla un triatlon.

Eu ador sa alerg singura (asa cum am marturisit anterior intr-o postare) si am o combinatie de ganduri ciudate atunci cand fac miscare. In momentele acelea, parca as face ordine in gandurile si in emotiile mele. Doar ca atunci cand fac asta nu sunt constanta: cand apar idei nastrusnice cresc ritmul involuntar si, cand furtuna creatoare trece, realizez ca viteza aceea nu e a mea si ca nu o pot duce prea mult.

La tot soiul de concursuri, imi e imposibil sa alerg singura asa ca mi-am propus sa fiu un alergator mai sociabil, care spune celor care alearga impreuna cu mine mai multe decat un simplu „Salut”. In acest scop, am ales sa imi antrenez gandurile si emotiile in alergari de echipa. Bogdan este un alergator bun si, din cand in cand, iesim impreuna la miscare. El e constant, iar eu sunt un fel de EKG: incetinesc sau ma grabesc fara vreo logica anume; de mai multe ori. Tactica are riscurile ei, dar printre beneficii se numara si ca Bogdan ma trage de maneca atunci cand cresc ritmul, nu ma lasa sa renunt, dar imi si face surprize care ma scot din zona mea de confort: schimband traseul. Imi setez clar ruta, imi dozez efortul si el ma anunta din scurt ca nu mai luam stanga, ci mergem inainte. In mintea mea e ca si cum nu as fi ascultat GPS-ul care imi spunea directia. In cateva secunde, harta se reconfigureaza. Asta nu ar fi o problema foarte mare, doar ca miscarea se repeta din nou si drumul spre casa incepe sa imi para un ocol al pamantului.

Iarna, fluturii mei sunt mai frigurosi si morocanosi, si poate din aceasta cauza isi fac curaj sa apara doar dupa 4-5 kilometri. Cu toate ca zambetul e inghetat in coltul gurii, la linia de sosire surasul caracteristic unui copil care primeste jucaria mult asteptata isi face aparitia si obiectivul meu pentru alergarea respectiva poate fi considerat atins.

Foto: facebook – Runner’s Club

Da mai departe!
Share on FacebookEmail this to someoneTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Ce parere ai?

comentarii