Interviu – Cozmin Ardelean (I)


Inteviu Cozmin Ardelean alergator.ro

Cozmin Ardelean e un alergator cu experienta, care prefera alergarile de trail mai mult decat cele pe sosea. Noi l-am remarcat cand l-a insotit pe Tibi Useriu la tura de 215 km, dupa care am vazut ca e o prezenta discreta – dar constanta – la majoritatea concursurilor de la noi din tara. Pe langa faptul ca alearga, el a fost deseori voluntar sau fotograf, drept pentru care a reusit sa priveasca o competitie din mai multe perspective diferite.

Cum ati inceput sa alergati? Care a fost momentul care v-a determinat sa incepeti?

Mi-a placut tot timpul sa alerg, dar nu am fost si nici nu ma consider un bun alergator. Cred ca prima data cand mi-am dorit mai mult sa alerg a fost in clasa a noua. Am facut liceul la saizeci de kilometri fata de orasul in care m-am nascut, am stat la internat si liceul la care tocmai intrasem avea un club de atletism. Am dat probe pentu admiterea in respectivul club; prima proba (mai tarziu am considerat-o total neadecvata pentru un sistem de selectie poate si datorita faptului ca erau prea multi doritori) era o alergare pe sosea de aproximativ 14 kilometri din Simleu Silvaniei pana in prima localitate din apropiere. Cei care aveau deja experienta, poate cu doi-trei ani mai mari decat noi, care faceau deja atletism, au luat-o bine in fata asa ca au fost momente in care oamenii care se deplasau pe drum cu caruta strigau ironic ca ceilalti au plecat de dimineata si s-au intors de dimineata in timp ce noi mai alergam. Proba aceasta a fost intr-o zi de luni; miercuri a fost cea de-a doua proba –  alergarea de patru sute de metri unde efectiv din cauza efortului facut cu doua zile inainte, in cadrul fiecarei bucati la doua sute de metri mi se blocau muschii pana ce nu am mai putut si asa s-a terminat inceputul meu in alergare. Astfel, am decis ca mai departe sa continui ca alergator amator.

Aceasta a fost si singura incercare de a intra in clubul respectiv?

In fiecare an se facea selectie pentru cei care intrau in clasa a noua, urmand ca acestia sa ramana in clubul respectiv patru ani, cat dura liceul. Ulterior am avut niste „aventuri” la alergare cu un coleg de clasa: intr-o zi ne-am propus ca la ora de sport sa alergam continuu 60 de minute, a fost interesant, a fost frumos.

Cum a fost pentru un copil de 15 ani sa alerge 14 kilometri? Cred ca pe vremea aceea nu era asa de populara alergarea.

Nu era popular, era imediat dupa revolutie, in anul 1990. Daca oamenii de la tara te vedeau ca alergi pe drum se uitau intrebator de ce alergi in loc sa mergi la sapa sau la coasa. Iar daca ai timp liber, de ce sa iti consumi energia alergand. Din punctul meu de vedere, chiar daca iubeam alergarea si mi-ar fi placut sa fac atletism in liceu si sa alerg, a fost o proba total neinspirat aleasa de antrenor, care a eliminat foarte multi din cei care au vrut sa intre atunci la clubul de atletism. In anii urmatori nu stiu cum s-a desfasurat selectia, dar am continuat sa alerg cu prietenii pe distante mai scurte.

Cum ati ajuns ulterior sa alergati prima proba de semimaraton, maraton si ultramaraton?

Am continuat cu alergarea ca si o pasiune personala, fara a participa la competitii. A fost o perioada prin 2008-2010 in care nu prea auzisem de competitii pentru amatori in Romania, pe partea de alergare. Ma antrenam cu prietenii, maxim patru kilometri, o data, de doua ori, maxim de trei ori pe saptamana. Cand am aflat de primul maraton aici la Cluj, am ales proba de semimaraton. Cu doua saptamani inainte am alergat 10 km, jumatate din distanta probei de concurs. Treptat au venit toate celelalte.  Am descoperit alergarea montana, mi-a placut mult mai mult decat cea pe pista, stadioane si cea pe asfalt, asa am trecut incet incet de la o proba la alta. Nu neaparat ca m-am pregatit suficient sau cat ar fi trebuit pentru fiecare proba, dar le-am incercat.

Aveti vreun tip de antrenament preferat inainte de vreun concurs sau vreo superstitie legata de numarul de kilometri pe care doriti sa ii alergati inainte de un concurs?

Sunt amator, nu sunt profesionist, probabil nu sunt capabil sa dau sfaturi. Nu am cunostintele necesare, dar nu mi-am facut un antrenament special pentru fiecare competitie, ci am antrenamentele mele, pe care le fac in functie de cum ma simt. Asta tine nu doar de starea de fapt in ziua respectiva, ci tine inclusiv de ambitie. Daca astazi vreau sa alerg cincizeci de kilometri, imi pun papucii de alergare si alerg cincizeci de kilometri. Daca ma simt bine sa fac doar scari, fac doar scari. Daca ma simt bine sa fac bucati, fac bucati. E adevarat, nu e un antrenament riguros, specific unui profesionist, dar din punctul meu de vedere e important sa alergi cu inima si de fiecare data am considerat ca psihicul bate fizicul. Acolo unde fizicul te poate lasa balta, psihicul te poate duce mai departe.

Ati avut momente dificile in cadrul unui concurs din cauza ca nu ati avut suficient timp pentru antrenamente, dar sa finalizati datorita psihicului?

Mi s-a intamplat de multe ori asta, mi s-a intamplat sa abandonez. Nu am abandonat din punct de vedere al fizicului sau psihicului, am luat aceasta decizie dintr-un rationament logic, poate si din prisma faptului ca starea ta de fapt din anumite curse te convinge ca nu merita sa te chinui. Sunt acele competitii in care trebuie sa faci totul pentru a trece linia de finish, dar in momentul in care stai si analizezi logic, cursa nu este potrivita in momentul de fata pentru mine sau eu nu sunt potrivit pentru cursa respectiva (din punct de al antrenamentul, conditiilor meteo, al organismului pe care nu il poti controla, poti avea o indigestie spre exemplu). Si la un maraton sunt patruzeci si doi de kilometri, daramite la un ultra; conditiile meteo se pot schimba, starea organismului se poate schimba. Obisnuiesc sa dau curselor note si fac un sistem de notare tinand cont de conditiile meteo, cum m-am simitit fizic si psihic la competitia respectiva, cum m-am simtit pe perioada traseului. Au fost competitii unde am fost incantat la finish de un anumit rezultat, dar nu m-a multumit traseul. Sunt competitii la care nu as mai merge a doua oara decat daca si-ar schimba traseul; prin urmare iau in considerare si aspecte legate de organizare, iar in functie de acestea dau o nota.

Ati spus ca preferati alergarile montane. Cu toate acestea l-ati insotit pe Tibi in alergarea celor doua sute cincisprezece kilometri.

Da, l-am insotit pe Tibi. El mi-a spus cu o luna jumatate inainte de intentia lui si isi dorea sa il insotesc pe acest traseu cel putin pe o bucata din el. I-am promis ca o sa-l insotesc, ne cunoasteam de cativa ani buni de la Maratonul Apuseni si chiar am vrut sa ii fac o surpiza. Inainte cu o zi de a porni, l-am sunat sa ii spun ca nu mai pot merge, in timp ce echipei care il insotea le-am spus ca voi participa dar vreau sa ii fac o supriza. In timp ce vorbeam cu el la telefon, spunandu-I ca nu pot merge, l-am simtit ce mult conta pe prezenta mea. Atunci i-am spus ca vroiam sa ii fac o supriza si il voi insoti, asteptandu-l inainte de Dej. Asa am participat impreuna cu el pe o bucata din traseu, cu toate ca asfaltul nu este unul dintre terenurile mele preferate. De multe ori, mi-am insotit prietenii fie in cadrul competitiilor, fie in cadrul diferitelor initiative pe care le au pe terenuri pe care nu ma favorizeaza; am facut acest lucru pentru prietenie.

Foto: Simon Levente-Attila

Da mai departe!
Share on FacebookEmail this to someoneTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Ce parere ai?

comentarii