Jurnal de cursa – Dania Roatis

Dania Roatis

Sunt Dania, sportiva de birou, cum ma caracterizez in gluma de multe ori. Ma bucur cand am ocazia sa fac miscare in natura si ma bucur ori de cate ori am ocazia sa alerg. Mi se pare important sa ne miscam si sunt genul de persoana care incearca permanent sa isi mobilizeze prietenii, indiferent de varsta sau de greutate :-) Prima mea dragoste din tinerete a fost trekkingul, a doua, din ultimii 3 ani, alergarile montane.

Si acum… despre cursa. Pentru mine cea mai dificila cursa de anul acesta a fost maratonul Via Maria Theresia, si nu doar fiindca a fost un maraton montan in muntii Calimani, ci fiindca m-am accidentat inca din prima ora, din totalul celor opt ore si jumatate cat mi-a luat sa termin cursa.

Bucurosi nevoie mare am ajuns in pasul Tihuta in vinerea dinaintea concursului, patru alergatori si un sustinator – responsabil cu hidratarea.

La start am sosit cu totii plini de energie si am urcat cu entuziasm cei 400 de metri diferenta de nivel din primii 2 kilometri. A urmat un drum forestier, plin de pietre, in coborare, unde am inceput, in sfarsit, sa alergam. Atenta la pietrele din cale, mi-a fost deajuns sa admir peisajul o fractiune de secunda, ca sa incep sa zbor. Am plonjat, dureros, pe muchii ascutite, ambele palme si genunchii devenind instant rani dureroase, pline de sange.

Am avut o ezitare, nu stiam ce sa fac, adrenalina intrase in actiune si nu simteam durerea. Am refuzat ofertele de ajutor, dar nu stiam cum sa imi curat ranile de pietre si nisip… era cam ciudat sa folosesc apa din camelback, pe care sa o scuip in palme…

M-am trezit la realitate cand am vazut in departare, undeva la un kilometru si jumatate o salvare si m-am decis sa alerg pana acolo… la viteza la care puteam sa o fac. Oameni foarte inimosi, vorbitori de engleza, veniti din Germania sa dea o mana de ajutor, mi-au turnat ceea ce parea sa fie apa oxigenata pe rani si m-au pansat la piciorul care sangera mai tare.

Puteam linistita sa renunt, dar nu am vazut nici un motiv suficient de bun sa fac asta. M-am gandit ca era timp suficient ca sa ajung… timpul limita de 9 ore era departe, vreme era buna si muntii erau frumosi, deci am pornit mai departe.

Am decis sa imi ignor durerea si sa ma bucur de ce ma inconjura: munti, oameni de treaba si de atmosfera entuziasta a concursului.

Cand am inceput sa ajung biciclistii, care pornisera inaintea noastra cu 40 de minute, mi-a venit inima la loc. M-a incurajat si faptul ca m-am intalnit cu alti prieteni: unii plecati in drumetie, tot in cadrul concursului, cu prietenii de la ultramaraton, cu care aveam o portiune comuna, cu o prietena care asigura partea de prim ajutor la un punct de alimentare, pana si cu prieteni de la Bistrita care faceau o tura in Calimani, fara nici o legatura cu concursul.

Fiecare pas inainte era un pas castigat. Am stiut ca o sa ajung, iar de la un moment dat nu mi-a mai pasat daca in termenul limita sau nu.

Ca la fiecare maraton, mi-am facut prieteni noi, am impartit cu unul dintre ei ultimele doua geluri, vazand ca la ultimul punct de alimentare nu mai era nimic de mancare. Si chiar am depasit cateva persoane pe urcarea lina spre final.

M-am bucurat ca am ajuns, in cele din urma. Maratonul acesta nu a fost o competitie cu ceilalti, a fost o cursa cu mine, care a inceput, de fapt, in momentul acela de dupa accidentare in care am hotarat ca pot, chiar daca toate conditiile imi erau potrivnice.

Si sunt convinsa ca fiecare dintre noi poate, trebuie doar sa hotarasca ca a venit momentul sa se ridice de pe canapea si sa se miste.

Impreuna putem ajunge mai departe. Va astept pe toti alaturi de noi :-)

Foto: Arhiva personala, Tasuleasa Social

Da mai departe!
Share on FacebookEmail this to someoneTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Ce parere ai?

comentarii