Jurnal de cursa – Lioara Clemente

jurnal de cursa lioara

Acesta e primul articol din seria jurnalelor de cursa, serie in care vom publica povesti spuse de alergatori amatori sau profesionisti. Suntem curiosi sa aflam si care au fost experientele pe care le-ai trait tu in timpul unui concurs asa ca, daca ai o poveste pe care vrei sa o impartasesti cu restul comunitatii, tot ce trebuie sa faci e sa ne trimiti un mail pe alergator.ro@gmail.com, iar de acolo ne ocupam noi.

Mai jos poti afla cum a fost la Maratonul International Bucuresti  2015 din punctul de vedere al Ilioarei Clemente, care a reusit sa termine cu bine primul ei semimaraton.

My first 21. And no EGO involved 

Nu, nu e vorba de 21 de ani, ci de km.

Cand Catalin mi-a spus, prin luna august, ca vrea sa ma inscrie la 21 de km, fiindca crede ca sunt pregatita, am crezut ca glumeste! Nu doar ca nu prea mai alergasem, preferand sa fac fitness, dar inca  aveam dureri de spate si nu vedeam cum as fi putut sa reiau alergarea fara sa imi agravez starea. Totusi, el m-a inscris, iar eu mi-am amintit de ceea ce imi promiteam dupa cursa de la Bucuresti, din mai: sa lucrez mai mult cu mine insami, provocandu-mi egoul, in loc sa evit alergarile la oras (desi, clar, le prefer pe cele de la munte ori de la mare). Aceasta parea sa fie ocazia perfecta! (…)

Ca la orice cursa, am avut emotii si de data aceasta, aproape ca la un examen, astfel incat, imediat ce am trecut prin poarta de Start, pulsul meu era foarte ridicat: 160! (…) Surprinzator a fost ca respiram cu usurinta si, desi am depasit cam des 160, am avut un ritm bun (da, stiu, foooarte slab, pentru cei mai multi alergatori, dar, data fiind conditia mea fizica, multumitor pentru mine: 7.4 minute/km). Am tinut-o asa cam toata cursa, chiar daca traseul a fost mai greu fata de anii trecuti, fiind mai sinuos si cu mai multe pante. Cel mai important era sa ma simt confortabil, sa nu trag de mine, sa ma bucur de traseu, de oamenii langa care alergam (unii cu barba alba si riduri multe!) si de tot ceea ce imi oferea acest prim semimarathon. De mai bine de 4 ani, de cand ne-am mutat din Bucuresti si, mai mult, de cand fac naveta la Ploiesti, in raza mea vizuala intra doar case, campuri, cativa oameni, multi politisti, carute, copaci, ciori, lanuri galbene de rapita, caini, pisici calcate de roti grabite de masina, gropi, DN1 si vreo 2 sensuri giratorii, la intrarea in Ploiesti. Adica rar am parte de altceva si nu ca m-as plange(!), dar parca m-am bucurat sa pot admira vitrinele magazinelor de lux de pe Calea Victoriei, micile terase cochete de pe traseu, biserici, turisti straini si localnici, incurajand alergatorii.

Inca de la inceputul cursei, un  alergator, care se pare ca nu avea nicio graba (asa, ca mine), dar care alerga maraton, costumat in Doamna Moarte (avand in dotare inclusiv o coasa zdravana), m-a insotit vreme de vreo 2 km; cat am alergat langa acest personaj, am auzit tot felul de comentarii adresate Mortii, mai cu seama, de la trecatori: “Pe la Primarie ai trecut, Coana Moarte?”, “Da’ pe Ponta l-ai gasit?”, “De ce alergi, de cine ti-e frica?” etc. Oricum, o Moarte generoasa: se poza cu toata lumea, zambea continuu de sub mantia infricosatoare, incuraja intr-una pe ceilalti si aduna pe cine putea de pe traseu, atunci cand concurentii dadeau semne de oboseala sau descurajare. (…)

La un moment dat, pe Calea Victoriei, din Hotelul Radisson au iesit cateva domnite imbracate impecabil (probabil angajate ale hotelului), toate cu parul prins in coc, cu pantofi negri cu toc si serviete cochete, cu buze rujate discret si gene fluturande. Au traversat strada, strecurandu-se printre alergatori si facand o puternica nota discordanta cu figurile infierbantate si tricourile ude leoarca ale acestora. In timp ce ochii mei le admirau, m-a lovit in nari parfumul domnitelor cu pricina. Desi mirosul era fin (cu siguranta de parfum scump), am simtit ca mi se inegureaza creierul, iar ochii au inceput sa imi lacrimeze. Probabil ca pentru narile mele, deschise la maxim, ca sa poata inspira tot oxigenul lumii, parfumul puternic a fost prea mult; aproape ca ametisem, asa ca am accelerat, sa scap repede.

Pe parcursul cursei, am avut cu mine miere (ce bine mi-a prins!), iar apa am baut de la punctele de hidratare (care, insa, au lipsit cu desavarsire pe ultimii km), iar pana pe la km 14-15 (maximul distantei alergate de mine pana atunci), nu m-am resimtit niciun pic. Am continuat sa alerg in ritmul meu de melc, pe varfuri, atenta la puls si la impactul cu asfaltul. Dupa km 15 insa, am inceput sa simt oboseala. Nu in muschi, dar la articulatii, mai ales la genunchiul drept si la glezna stanga. Dupa km 17, nu am mai putut alerga pe varfuri. Picioarele ma dureau, insa simteam ca daca ma opresc, o sa fie mai greu sa ma pun in miscare, asa ca nu m-am oprit tot traseul, decat cateva secunde, de 3-4 ori, la punctele de hidratare, cat sa iau cateva guri de apa (la unul dintre acestea Andrei Rosu impartea cu aplomb apa si alte lichide). Pe alocuri, Ego-ul incerca sa scoata capul, soptindu-mi: Uite, tanti din fata ta are peste 50 de ani; o lasi sa ti-o ia inainte? Si uite, tipul asta are 90 de kg, te intrece! Dar eu imi aruncam ochii pe ceas si nu imi lasam pulsul sa o ia razna, asa ca vocea din capul meu se pierdea in zgomotele strazii, in suntele muzicii de la punctele de hidratare si in strigatele celor care ii incurajau pe alergatori. Si bine am facut, pentru ca nu am avut dureri de cap dupa cursa (asa cum mi se intampla, cand alergam cu pulsul sus), iar picioarele mele erau complet refacute in urmatoarele 12 ore.

Mai ramasesera cam 3 km din cursa. In Piata Constitutiei, Catalin, care terminase cu o ora si ceva inaintea mea, ma astepta cu o sticla de apa. M-a insotit pe ultimul lap, care urca pe langa Casa Poporului, catre Hotelul Marriot, unde fusese instalat un taraf. Mi-a placut la nebunie ideea! Asa cum mi-a placut si ideea celor de la City Grill, care au scos in strada ospatari cu pancarte, avand mesaje amuzante.

Ultimul lap a fost cea mai grea portiune a cursei. Nu atat la urcare, dar mai ales pentru ca a trebuit sa o iau la vale, imediat ce am trecut de Marriot. Simteam ca-mi pica piciorul drept, de la genunchi in jos! Catalin m-a sfatuit sa incetinesc si sa merg alert. Asa am facut si parca m-a slabit durerea. Cand am ajuns iar pe loc drept, am reluat alergatul, cu noi resurse. Habar nu am de unde le mai aveam, caci in picioare aveam plumb, beton, pietre de moara, toate la un loc…

La un moment dat, ne-am intersectat cu cativa prieteni de la „Traiesc Sanatos”, care terminasera probabil de multa vreme cursa si o luasera spre casa. Silviu, amicul nostru, mi-a strigat: “Mai lasa mancarea vegana! Ia mananca ceva carne de porc, sa vezi atunci!”…Hm, ce mistouri pe capul lui! Ei, lasa, daca nu eram chiar ultima in cursa, tot era bine. Am ras si mi-am continuat fuga. Cu cateva sute de metri inainte de a incheia, Catalin mi-a strigat: hai sa acceleram! M-a luat de mana si parca mi-au crescut aripi, caci picioarele au inceput sa se miste intr-un ritm de care nu ma mai credeam in stare! Cand ne-am apropiat de poarta de Finish, am simtit ca mi se umezesc ochii. Doamne, ce sensibiloasa sunt! O emotie calda mi-a invaluit corpul obosit. Eram atat de bucuroasa! Ma simteam ca in filmele americane, alea cu happy-end, lacrimogene. Nu pentru ca terminasem cursa dupa aproape 3 ore de alergat (nicio clipa nu m-am indoit ca voi ajunge la final, nicio clipa nu am vrut sa ma opresc din alergat), dar pentru ca acel moment de bucurie il impartaseam cu Catalin, care ma tinea strans de mana.

Articolul a fost preluat cu acordul autoarei de aici, iar poza de aici.

Da mai departe!
Share on FacebookEmail this to someoneTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Ce parere ai?

comentarii