Jurnal de cursa – Maraton Baisoara

voulntari maraton baisoara

Maratonul Apuseni e o cursa tare populara in randul tuturor alergatorilor: are mesaje motivationale, multi voluntari, un gulas deosebit si multa voie buna.

Cu gandurile acestea si cu experienta primului meu maraton, m-am aliniat la startul probei de semimaraton din muntii Apuseni. Am pornit la ora 9:30 in una dintre cele mai frumoase curse. Desi nu am bifat toate antrenamentele de dinaintea concursului, cursa a fost pur si simplu perfecta. Vremea a fost numai buna, iar voluntarii pareau adevarate surse de energie.

Targetul meu la inceputul cursei a fost sa ma bucur cu adevarat de alergare si sa zambesc cat mai mult. M-am bucurat din toti porii de coborare, am saltat si am descoperit noi modalitati sa ajung la vale in cel mai scurt timp fara sa cad in nas. Stiam ce ma asteapta din punct de vedere tehnic atunci cand imi voi uda pantofii si sosetele insa am alergat ca si un copil mic prin balta in incercarea de a face cati mai multi stropi. Mai apoi m-am simtit revigorata si gata sa profit de ultima parte din traseu. Desi m-au deranjat crunt pantofii pe coborare, nu am regretat nicio secunda.

Peisajele au fost rupte dintr-un basm: linistea, mutaturile specifice Apusenilor si verdele crud nu cred ca pot fi descrise in cuvinte. Doar la editia de la anul te poti convinge de frumusetea traseului si de entuziasmul voluntarilor.

Pe ultimii trei kilometri am accelerat, am urcat in pas alert si cu aceasta ocazie am aflat ca nu e tocmai incurajator sa depasesti alti alergatori pe ultima bucata din traseu. Am mers voios si parca m-am hranit din zambetele si veselia voluntarilor.

Partea cea mai interesanta si grea a venit doar apoi, cand mi-am asteptat prietenul maratonist. Am mers agale ultimii 200 de metri din traseu si spionam cu coada ochiului vestimentatia alergatorilor care se grabeau spre linia de sosire. I-am incurajat pe toti cei care au trecut, unii parca absorbiti de traseu incapabili sa zambeasca, altii raspundeau scurt mesajului meu si se concentrau mai departe. Dar cea mai interesanta categorie a fost alcatuita din cei care accelerau cand incepeam sa aplaud si afisau pe fata zambetul de finisher.

Cand insa l-am vazut, am dat veste celor care s-au alaturat, l-am incurajat si am alergat impreuna ultima bucata. Desi in primii 3 pasi simteam cum niste crampe incearca sa isi fac loc, am continuat alergarea intr-un ritm repejor cu un zambet de la ureche la ureche. Cred ca a fost cea mai frumoasa alergare.

Cu ocazia asta am descoperit super calitatile de care trebuie sa dea dovada voluntarii: sa fie veseli si optimisti si atunci cand ne vad pe noi (alergatorii) amarati si prinsi in capcana traseului. Le multumim si ne vedem la anul!

Da mai departe!
Share on FacebookEmail this to someoneTweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Ce parere ai?

comentarii